Никита

Termenul limită a fost ieri. Sunt cei care o fac în avans și cei care învață despre „în avans” din poveștile altora. Dar am ieșit de acasă: sarcinile sunt deschise, sunt afară, e noapte, râd. „A, e azi?” - trei cuvinte care transformă marțea într-un sprint. Mâine voi începe diferit. O spun exact de atâtea ori câte zile există un mâine.

O sesiune de stand-up comedy este cel mai sincer test al unei glume: dacă doar partenerul tău râde, atunci gluma era destinată amândurora.

Cel mai bun lucru la performanțele în pereche este momentul în care amândoi uită de rutina lor și încep să vorbească pe bune.

Am fost de acord să nu întrerupem. Am rezistat cam patru minute — și, sincer, asta e un record.

De fiecare dată când îmi promit să mă culc devreme, telefonul mai descarcă un videoclip și, după patruzeci de minute, nu mai contează.

De fiecare dată când îmi promit să mă culc devreme, telefonul mă îndeamnă cu un alt videoclip. Patruzeci de minute mai târziu, stau întinsă în întuneric, râzând de ratonul care evident a avut o săptămână mai proastă decât mine.

E mereu la fel aici: un hol, un perete și gândul „De ce fac asta?” Trece imediat după primul râs.

Cele mai bune cinci minute ale unui spectacol sunt cele care nu sunt scrise. Sunt imposibil de reprodus pe o a doua scenă.

Cu cât sala e mai mică, cu atât e mai înfricoșătoare: într-una mare nu poți vedea fețe, dar aici poți vedea pe toți cei care nu râd.

Partenerul meu de scenă. El e primul care râde la glumele mele — e plăcut și suspicios în același timp.

O vom rezolva imediat, cât timp încă ne amintim de cameră. După o zi, îți amintești doar de propria față.

El repetă mesajul, eu mă prefac că nu-mi fac griji. Amândoi mințim.

Niciun animal, niciun semn, nicio muzică. Doar un microfon – și îți poți da seama imediat dacă gluma funcționează sau nu.